A fost odată ca niciodată o insulă pe care trăiau toate Sentimentele: Fericirea, Tristeţea, Ştiinţa, Dragostea şi toate celelalte. Într-o zi, Sentimentele au primit cumplita veste că insula se va scufunda. Atunci toate au început să îşi construiască bărci pentru a părăsi cât mai repede insula. Toate, mai puţin Dragostea…
Dragostea a fost singura care nu făcea nimic şi încerca să spere până în ultimul moment că va fi bine. Când insula mai avea puţin până să se scufunde, Dragostea s-a decis să ceară ajutorul.
Bogăţia tocmai trecea pe lângă Dragoste într-o barcă imensă. Dragostea îi spune atunci: “Bogăţie, poţi să mă iei şi pe mine cu tine?”. Bogăţia i-a răspuns: “Nu, nu pot. Nu am loc şi pentru tine în barcă, pentru că e plină de aur şi argint”.
Apoi Dragostea s-a deci să roage Vanitatea, care trecea într-o barcă extrem de frumoasă, să o ajute: “Vanitate, te rog ajută-mă!”, însă aceasta i-a răspuns: “Nu pot să te ajut. Eşti udă şi îmi distrugi barca!”
Când a trecut şi Tristeţea, Dragostea a mai încercat o dată: “Tristeţe, lasă-mă să vin cu tine”, însă a fost refuzată: “Simt atâta tristeţe, încât vreu să fiu singură”, a răspuns aceasta.
Fericirea a trecut şi ea pe lângă Dragoste, însă era atât de euforică încât nici măcar nu a auzit atunci când Dragostea a strigat după ea.
La un moment dat s-a auzit o voce, venită parcă de nicăieri: “Dragoste, vino cu mine, te voi lua eu de pe insulă!”. Era un bătrân.
Dragostea era în acel moment atât de bucuroasă, încât a uitat să întrebe bătrânul unde vor merge. Când au ajuns pe uscat, bătrânul a lăsat Dragostea şi şi-a văzut în continuare de drum. Realizând cât de mult îi datorează bătrânului, Dragostea a întrebat Înţelepciunea cine a fost cel care a salvat-o.
“Timpul”, a spus Înţelepciunea.
“Timpul? De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”, a întrebat mirată Dragostea. Înţelepciunea a zâmbit atunci şi i-a răspuns cu blândeţe: “Pentru că doar Timpul este capabil să înţeleagă cât de valoroasă este Dragostea”.
Lasa un comentariu