Viaţa satului, sub diferitele ei aspecte şi semnificaţii, a constituit una din temele cele mai fascinante şi mai răspândite în operele poeţilor şi scriitorilor noştri. Ei au evocat, cum e şi firesc, din unghiuri şi perspective variabile, traiectoriile de lumini şi umbre, fluctuaţiile şi incertitudinile, care şi-au pus pecetea, de-a lugul timpului, pe destinul oamenilor de la sate.
O imagine, ce iradiază parcă dintr-o lume de basm, este potenţată estetic de Eminescu în poezia Sara pe deal. Satul românesc, cu trăsătura sa proprie, respirând spiritualitatea autohtonă, într-un spaţiu istoric dat, capătă o dimensiune cosmică inconfundabilă:
„Norii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp, toaca răsună mai tare,/ Copotul vechi împle cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire ca para.”
În contrast cu această zonă luminoasă, ce prefigurează deopotrivă spaţiul sufletesc al oamenilor reîntorşi de la câmp sau mistuiţi de focul iubirii, se situează imaginea satului din balada Zburătorul, de Ion Heliade Rădulescu. Aici, satul românesc, dintr-un trecut mai îndepărtat, se află predminat de prejudecăţi, de credinţa în mitul zburătorului, în existenţa unei forţe surpanaturale care ar interveni în viaţa satului pentru a insufla în sufletul tinerelor fete sentimentul iubirii:
„Tot zmeu a fost surat. Văzuşi împieliţatul!/ Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!/ Şi drept pe coş leicuţă! ce n-ai gândi spurcatul!/ Închină-te, surato! Văzutu-l-ai şi tu?”
Imaginea satului patriarfal, esenţializată însă printr-o trăire şi o admiraţie nestăvilită faţă de valorile trecutului, o întrâlnim şi în Amintiri din copilărie de Ion Creangă, umbrită, parcă, de o unde de regret că acele valori au putut să dispară în valurile unei noi civilizaţii:
„Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii.
Şi-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşeşsc, întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia ce făceau mare cinste satului lor.”
Satul românesc, depozitar şi păstor al obiceiurilor şi tradiţiilor, într-un suflu incandescent, într-o revărsare de energii, îl descoperim şi în câteva secvenţe din balada Nunta Zamfirei de G. Coşbuc.
Într-o atmosferă cu încărcătură fantastică de basm, tumultul vieţii oamenilor, bucuria şi sentimentele de afecţiune, faţă de tinerii căsătoriţi sunt date, cu prilejul ceremonialului nunţii, de perticiparea unanimă la horă – dansul folcloric tradiţional al satului nostru:
„Şi-n vremea când s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci:/ Feciori, la zece fete, cinci,/ Cu zdrângăneii la opinci/ Ca-n port de sat. / Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;/ Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună cerc şi iar se-ntind,/ Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.”
Dincolo de pitorescul său natural, de coloritul datinilor şi obiceiurilor, imaginea satului românesc, sub incizia unor percepţii realiste, apare distorsionată într-o lumină crudă, dezvăluind dramaticul destin al oamenilor de la sate. În epoca fanariotă satul este puternic traumatizat. Arivismul social ia proporţii şi în acest spaţiu:
„-Puţini bani, foarte puţini, zise ciocoiul; eu credeam să-mi aduci trei mii pungi de bani?
-E! e! cucoane Dinule, mulţumeşte-te şi pe atât.
-Şi de ce aşa, când am fi putut strânge mai mult?
-Dar bine, cucoane Dinule, de unde eram să aduc atâţia bani?
-De la ţărani, nerodule! Să-i legi cot la cot şi să le prăjeşti piepturile pe lângă foc şi vei vedea cum o să scoaţă la bani.
Toate astea le-am focut, ba încă şi mai mult: i-am spânzurat cu capul în jos, le-am bătut ţepuş de trestii pe sub unghii, le-am luat chiar vitele şi lucrurile din casă şi le-am vândut, ce voieşti să mai fac?”
După asemenea incredibile brutalităţi, suntem surprinşi de ingenuitatea substraturilor sufelteşti ale omului de la sate. El nu ripostează în acelaşi chip, atâta timp cât nu şi-a pierdut definitiv încrederea în autoritatea supremă, de la care aşteaptă împlinirea dreptăţii:
„Era o privelişte jalnică pentru un om cu inimă a vedea pe nenorociţii ţărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, veşteji la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie şi de alte suferinţe; ba încă unii dintr-înşii purtau pe cipul lor chiar semnull torturilor abia cicatrizate, iar cei de tot schilodiţi erau transportaţi în care cu boi.
Ei intrară în Bucureşti pe la opt ore dimineaţă, tocmai pe când domnitorul se afla în Divan şi, ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină şi, dându-i foc la partea de sus, îl puse la cap; apoi, scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap lung şi intră în curtea domnească.”
(Capitolul: Cu rogojina aprinsă-n cap şi jalba-n proţap din romanul Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon.)
Urmărind, în continuare, pe aceleaşi coordonate, aria de umilinţe şi de umiliţi ai satului, vom putea observa cum icoana unei lumi este prinsă în vârtejul confruntărilor. Astfel, pe linia unui destin comun, în succesiunea generaţiilor, imaginea satului românesc, cuprins de flăcările răscoalei, în romanul Răscoala, de Liviu Rebreanu, este complet răsturnată în raport cu cea din Ciocoii vechi şi noi. Se pare că duferinţele acumulate în timp au ajuns la limanul disperării, iar ţăranul, atât de răbdător în faţa cruzimilor lui Dinu Păturică, a devenit acum, în izbucnirile sale, de o violenţă aproape sălbatică, asemenea lui Toader Strîmbu:
„-Trebuie să beau sânge de ciocoi, altfel îmi ard bojogii!
Se repezi cu toporul la ferestrele conacului. Geamurile şi cercevelele se risipiră ţăndări, pe rând. Ceilalţi ţărani, molipsindu-se îndată de la furia lui distrugătoare, se năpustiră şi ei, cu ce le cădea în mână, să spargă şi să dărâme ceva.”
Comparând, în ultimă instanţă, acţiunile ţăranilor, evocate, prin propria viziune a autorilor celor două volume, constatăm că ele se află în opoziţie absolută, cu toate că au un mobil comun. La baza acţiunii declanşate de ţăranii din Ciocoii vechi şi noi stă încrederea că vodă le va face dreptate; în timp ce în romanul Răscoala, ţăranii asediază conacele şi intră pe moşii cu convingerea că însuşi vodă a dat această poruncă:
„N-apucai bine să mă închin, că şi văzui venind pe uliţă doi călăreţi pe cai albi, de m-am mirat. Veneau din sus dinspre Lespezi. Mă dădui la marginea uliţei, dar numai ce mă pomenii că unul mă strigă şi zice: „Unde te duci, muiere?” Zic: „Numai colea la soacră-mea…” Şi celălalt zice: „Văd că eşti necăjită rău, dar n-ai grijă că noi aducem veste mare, că pe noi ne-a trimis vodă să dăm de ştire oamenilor că toate moşiile sunt ale lor de-aici înainte, şi să se apuce de îndată să le împartă după dreptate, iar pe boieri şi arendaşi să-i alunge şi să le ardă conacele.”
În romanul Răscoala asistăm, de altfel, la o mişcare de proporţii, care a cuprins, în aceeaşi undă, cu răbfniri haotice, toate satele absorbite de dorinţa ancestrală a ţăranului de a avea pământ.
Oscilând ca-ntr-un joc al absurdului, această aspiraţie se concretizează aici într-o varietate de forme:
„-Apoi, ce să zicem, dom colonel? Mata nu ştii că a venit revoluţia? zise Găliga cu mândrie.
-Eu văd c-a venit, dar nu ştiu ce are cu mine revoluţia, că eu…
-Lasă că ştii matale prea bine! făcu celălalt ţăran mai aspru. Numai te prefaci a nu ştii… Ş-apoi, ori ştii, ori nu ştii, nouă ne trebuie moşia, că tălică ai stăpânit-o destul şi ne-a venit rândul şi nouă!”
Setea de pământ dar la scară individuală se manifestă vibrant şi copleşitor şi în romanul Ion, intersectându-se, pe aceeaşi orbită, cu romanul Răscoala.
Întregul angrenaj sufletesc al tânărului Ion este pus în mişcare de dorinţa de a avea pământ. El intuieşte că cea mai rapidă cale de a intra în posesia pământului râvnit ar fi aceea de a se căsători cu o fată bogată. În acest caz, trebuia să înfrunte o mentalitate de nezdruncinat, proprie unei etape din viaţa satului, conform căreia criteriul de alegere nu-l repezenta valoarea individuală, ci averea. De aceea ajunge la concluzia că trebuie săl silească pe socru. În aceste împrejurări, imaginea satului transilvănean, Pripas, de lângă Armadia este surprinsă şi se conturează în contigenţă directă cu destinul tânărului Ion, încrâncenat în aspiraţia de a obţine pe orice cale pământul:
„Din clipa când Vasile Baciu, în faţa peţitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beţie de fericire şi de încredere. Era atât de plin de sine însuşi încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petec de pădure şi habar nu mai avea de Vasile şi mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ţinut de zestre… Doar când îi pomenea numele cineva îşi aducea aminte că şi ea este pe lume şi se încrunta uşor.”
Sentimentul pătimaş de a avea pământ, pătruns organic în fiinţa lui, merge până la ruperea sa de fiinţa iubită şi chiar până la răbufniri de revoltă împotriva tatălui său, vinovat de starea sa actuală de sărăcie:
„-De ce mi-ai mâncat şi mi-ai bput pământurile, hodorogule?
Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse jalnic:
-Acu ce să-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi mai dau, dacă n-am? Sufeltul din oase să ţi-l dau?… Iacă, ţi-l dau!…
Auzindu-l, Ion răcni şi mai proclet:
-Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu de batjocura oamenilor!”
În spaţiul acesta al confruntărilor, când mai mocnite, când mai acerbe, pentru pământ, se reverberează o imagine de neuitat a satului, o mărturie a dorului de viaţă care freamătă neostoit în sufletele celor tineri odată cu declanşarea horei satului:
„De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zeci de perechi bat someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, lumineate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cismelor cu palmele năduşite… Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi.”
Petrecerile de orice fel din viaţa satului reflectă o dimensiune a sufletului românesc, a orizontului de viaţă şi de năzuinţe. Nunta oierilor din romanul Baltagul de M. Sadoveanu, cu specificul în ceea ce ţine de datini şi ceremonial, surprinde prin explozia de bucurie a nuntaşilor, prin ineditul atitudinilor:
„Fugeau săniile cu nuntaşi pe apa Bistriţei. Mireasa şi druscele cu capetele înflorate: nevestele numai în catrinţă şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-a ieşit înainte cu năfărămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca şi-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.”
Imaginea satului românesc, având în centrul efigiei sale chipul ţăranului, truditor din veac al pămâtului, dârz şi neabătut, în ciuda tuturor vicisitudinilor, reprezentând simbolic o adevărată matcă a regăsirii noastre de-a lungul istoriei, o sesizăm şi în poezia Belşug de Tudor Arghezi:
„El singuratic duce către cer/ Brazda pornită-n ţară de la vatră,/ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră.”
Într-o anumită similitudine cu imaginea satului din poezia Belşug stă şi aceea reflectată de Octavian Goga, prin conotaţia aluzivă a poeziei Noi.
Satul românesc transilvănean, subjugat de imperiul austro-ungar, se defineşte printr-o explozie de frumuseţe şi puritate a naturii, într-un raport invers proporţional cu suferinţa poporului asuprit:
„La noi sunt codi verzi de brad/ Şi câmpuri de măstasă;/ La noi atâţia fluturi sunt,/ Şi-atâta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…”
Reîntorcându-ne, de la metafora poetică, la naraţiunea epică, vom avea prilejul să remarcăm, în romanul Moromeţii de Marin Preda, apariţia unor fenomene care vin să uniformizeze şi să imobilizeze viaţa satului.
Personajul principal al romanului, ţăranul Ilie Moromete, din Siliştea Gumeşti, un sat din câmpia dunăreană, se angajează într-o adevărată insurecţie politică, de subtilitate şi ironie pentru a combate utopicele şi aberantele transformări, susţinute chiar şi de fiul său mai mic, Nicolae, devenit activist.
Imaginea satului are acum un contur închistat iar Ilie Moromete nu se poate adapta noilor structuri, fiind legat cu fibre puternice de satul românesc tradiţional. În ipostaza permanentă de adversar al colectivizării pământului, Moromete are harul omului din popor de a spune adevărul, aparent, într-un fel iscoditor, ca şi când ar urmări să se lămurească, nu să demaşte. Una din primele întrebări puse fiului său, devenit activist, demonstrează inteligenţa nativă cu care este înzestrat şi, de aici, capacitatea de a demonstra, interogativ, totalitarismul formei de guvernământ, susţinute de partidul unic:
„-Ia să-mi spui dumenata mie aicea… cum poţi dumneata să guvernezi fără opoziţie?
-Guvernez foarte bine, răspunse Nicolae, ce-mi trebuie mie opoziţie?
-Adică da, conveni Moromete cu o voce micşorată, ca şi când la asta nu s-ar fi gândit. Dar de-odată îşi reluă strigând: Şi crezi dumneata că e bine aşa?! Crezi dumneata că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele ţării şi ceilalţi să nu zică nimic?”
Moromete este reprezentantul tipic al ţăranului român legat cu trup şi suflet de petecul de pământ, adversar neîmpăcat al noilor structuri. El ripostează, cu o anumită doză de umor, formelor nefaste de intrruziune artificială a activistului de partid în viaţa ancestrală a satului. Când se trezeşte cu droaia de activişti la poartă care-i cer să iasă la secerat, susţinând că se va scutura grâul şi-l vor aduna păsările cerului, Moromete răspunde, în felul său, aparent, binevoitor, tot printr-o întrebare:
„-Ele nu trebuie să mănânce să trăiască şi ele, numai voi vreţi să trăiţi?”
Trece apoi la fondul problemei pentru a sublinia diferenţa dintre cele două categorii, a păsărilor şi a activiştilor:
„Ele tot sunt bune la ceva, curăţă pământul de gângânii, dar voi la ce sunteţi buni? Luaţi lefuri degeaba şi bateţi drumul pe la porţile oamenilor, păcat de încălţăminte. Şi în afară de toate astea, pământul e al nostru, aşa că mai duceţi-vă şi dracului până una alta, îl secerăm noi când credem de cuviinţă, după agonomia noastră proprie.”
Ilie Moromete reprezintă prima voce care a dat cea mai adecvată sentinţă despre inutilitatea activistului de partid la sate.
Într-un dialog, ce se întrerupe şi se reia, în funcţie de evenimente şi împrejurări, Moromete face un adevărat rechizitoriu pretinsei superiorităţi a socialismului, demascând contradicţia dintre vorbă şi faptă:
„-De la bogat ia tot, iar săracului nu-i dă nimic, zise el.
-Asta ce mai e? zise băiatul.
-Păi ăsta e socialismul vostru! Fiindcă noi ne ducem acum să secerăm, zise Moromete, dar nu mai e rodul muncii noastre al nostru, nici să zici că ni-l ia şi îl dă ăluia care n-are. înţelegi dumneata?”
Pretinzând că reprezintă un sistem superior şi înnoiesc satul, aducâd tractoare, reprezentanţii noilo autorităţi au luat măsura de exterminare a cailor pe motiv că nu mai sunt utili şi consumă mult. urmărind astfel imaginea satului românesc, prins în capcana unor asemenea schimbări aberante, nu putem să nu sesizăm umorul crud al observaţiei:
„Când s-a făcut colectivizarea totală au uitat să-l considere animal socialist şi atunci oamenii, din interzicerea cailor, au început să crească măgari. Iată deci un progres vizibil de la cal la măgar.”
În disputa, mereu mai acerbă, dintre Moromete şi fiul său, activistul, acesta din urmă susţine lozinca distrugerii satului vechi pentru realizarea altuia nou. Moromete trage şi aici o concluzie care lasă să se subînţeleagă adevărul:
„-Înţeleg să vii să-mi mai dai, nu să-mi iei. Eu nu zic să-mi dai, că nu sunt nebun să-ţi cer dacă nici tu n-ai de unde, dar măcar nu-mi lua. Dacă tu zici că ai în faţă un sat vechi şi vrei să faci unul nou, de ce…”
Sintetizând şi oprindu-ne numai asupra unora dintre exemplele apte şi expresive pentru a reliefa, în dinamica sa, imaginea satului, aşa cum apare ea în operele scriitorilor noştri, considerăm că această temă poate fi realizată în forme cât mai diferite. În acest sens, cea de faţă poate reprezenta una dintre ele.
Lasa un comentariu