Deşi are o structură clasică, poezia se remarcă printr-un pronunţat caracter romantic, aparţinând liricii patriotice. Este alcătuită din zece strofe a câte cinci versuri, dintre care trei de 15 şi respectiv 16 silabe şi două scurte, reprezentând jumătate din măsura celorlalte, adică 7 şi 8 silabe. În întregul ei, poezia „Deşteptarea României” constituie o înflăcărată chemare la luptă a tuturor românilor pentru a zdrobi „cruda, oarba tiranie”, pentru eliberarea ţării de sub suzeranitatea străină, pentru unire. Poetul foloseşte mijloace şi procedee diferite în conturarea evenimentelor antitetice supuse observaţiei. Se disting, astfel, în linie ascendentă, cinci dimensiuni negativ- retorice şi afirmativ-imperative ale mesajului:
- Starea de inerţie imputată românilor- strofele 1-2.
- Deşteptarea din „adânca-i letargie” a întregii lumi, prezentată ca exemplu demn de urmat- strofele 3-4.
- Reluarea ideii de imobilitate şi, pe acest motiv, de mustrare a compatrioţilor- strofele 5-6 şi parţial 7.
- Îndemn direct la luptă pentru unire, dezrobire şi libertate- strofele 7(parţial) şi 8-9.
- Glorificarea eroismului ca act de vitejie supremă ce capătă semnificaţie eternă- strofa 10.
Primele două strofe se definesc prin vădita intenţie de a aprinde în sufletul tuturor românilor dorul de libertate. Versurile lungi, trohaice, de 16 şi 15 silabe, în alternanţă cu cele scurte, de 8 şi 7 silabe, marcate, în general, de o cezură simetrică, asigură, pe de o parte, posibilitatea exprimării unor idei înălţătoare, evocarea unor evenimente de amploare universală, iar pe de alta, solemnitate şi gravitate în consonanţă cu natura acestora:
„Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,/ N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,/ Ce se-nalţă pân’la ceruri din a lumei deşteptare,/ Ca o lungă salutare/ Cătr-un falnic viitor?/ Nu simţiţi în peptul vostru un dor sfânt şi românesc/ La cel glas de înviere, la cel glas de libertate/ Ce pătrunde şi răzbate/ Orice suflet românesc?”
Vizionar este văzut viitorul măreţ al omenirii în contrast cu trecutul încremenit.Rima viitor/ triumfător şi invocaţia retorică repetată, dezvăluie starea de neacceptat a acelor „ce stau în adormire” şi n-au auzit încă „acel glas triumfător ce se-nalţă pân’la ceruri.”Simbol al idealului de libertate, „glasul triumfător” cheamă întreaga omenire „cătr-un falnic viitor”, evidenţiind aspiraţia de veacuri a popoarelor.
În aceste strofe, ca de altfel în întreaga poezie, observăm existenţa unor epitete de coloratură grandioasă, pe măsura vremurilor şi a măreţelor imperative ce băteau la poarta istoriei: glas triumfător, falnic viitor, dor sfânt, timp reformator.
După invocaţiile din aceste strofe, urmează o expunere antitetică a transformărilor impresionante ce s-au produs în lumea trezită „din adânca-i letargie”, lume care „păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit”, purtată spre ţărmurile unei lumi noi de dorul de libertate şi unde „s-a aprins un mândru soare.”
Imaginile care definesc aceste sentimente: „mândru soare” şi „ţel de mult dorit”, exprimă năzuinţele cele mai fierbinţi ale întregii omeniri:
„Iată lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!/ Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit./ Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!/ Sculaţi toţi cu bărbăţie,/ Ziua vieţei a sosit!/ Libertatea-n faţa lumei a aprins un mândru soare,/ Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc/ Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare/ Se cerc veseli ca să zboare/ Către soarele ceresc!”
Comparând marşul popoarelor ridicate la luptă cu „un cârd de vulturi ageri”, poetul sugerează impetuozitatea forţelor angajate în lupta de eliberare, exuberanţa romantică şi încrederea în izbânda finală. Animat de dorinţa eliberării, autorul însuşi exclamă patetic, la modul romantic: „Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!”
În numele acestui ideal, Alexandri devine tribun al poporului, îndemnându-şi cu entuziasm nemărginit compatrioţii să se înroleze alături de celelalte popoare.
Folosind cu precădere anafora, poetul ţintea să obţină o răsturnare spectaculoasă, să stârnească în cel mai înalt grad mândria şi virtuţile vitejeşti ale românilor:
„Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?/ Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?/ Numai tu să nu iei partela obşteasca înfrăţire,/ la obşteasca fericire,/ La obştescul viitor?”
În opoziţie cu aceste strofe, următoarele două şi jumătate au ca obiectiv mobilizarea la luptă şi la unire. Chemarea şi îndemnurile imperative, paralele, sunt exprimate printr-un şir de repetiţii de factură romantică:
„La arme, viteji, la arme!faceţi lumea să privească/ Pecâmpia românească/ Cete mândre de români!/ Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!/ Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi/ Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie/ Şi de-acum pe vecinicie/ Cu toţi mâinile vă daţi!”
În entuziasmul său romantic, poetul însuşi se consideră participant direct la aceste evenimente:
„Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţii într-o unire/ Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.”
Cezura asimetrică are rolul de a accentua importanţa acţiunilor întreprinse de români în context universal:
„Pas, români! Lumea ne vede…Pentru-a Patriei iubire,/ Pentru-a mamei dezrobire,/ Viaţa noastă să jertfim!”
Ultima strofă se configurează pe un paradox care exprimă un adevăr cu semnificaţie absolută: dobândirea nemuririi în conştiinţa neamului prin moartea vitejească în slujba idealului de libertate al patriei:
„Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!/ Care vede-n a lui ţară libertatea reînviind,/ Fericit,măreţ acela care sub un mândru soare/ Pentru Patria sa moare,/ Nemurire moştenind.”
Ritmul iambic a luat locul troheului, iar cezura simetrică se îmbină cu cea asimetrică, pentru a da alt ritm versului, conceptului de cinstire şi recunoştinţă ce se cuvin eroismului.
Deşi la origine poezie ocazională, Deşteptarea României s-a ridicat la valoarea perenă datorită încărcăturii de patriotism, sincerităţii de simţire, exuberanţei romantice cu care a fost realizată.
Glorificând faptele vitejeşti ale fiilor patriei, spiritul de jertfă în slujirea aspiraţiei spre libertate şi unire, poezia se distinge mai ales prin optimismul de substanţă romantică, prin încrederea în triumful măreţei cauze de eliberare a poporului, ceea ce justifică pe deplin admiraţia lui Eminescu însuşi faţă de bardul de la Mirceşti, largul ecou de care s-a bucurat această poezie în epocă, răsunetul pe care îl găseşte şi astăzi în inimile noilor generaţii, în conştiinţa neamului românesc
Lasa un comentariu