N-aș putea să vă spun de ce mi-a venit de curând să spun esee în loc de eseuri. E drept că m-am oprit la timp, înainte să scriu prostia, pentru că pur și simplu nu-mi suna bine. Însă primul impuls a fost spre esee, așa că am simțit nevoia să verific. DEX și DOOM mi-au confirmat că eram pe punctul de a greși, iar eseuri este, într-adevăr, forma corectă de plural pentru eseu.
Doar că am început să mă gândesc și la alte substantive cu terminații similare la singular și mi-au venit în minte cam la fel de multe care au forme de plural terminate cu -uri și cu -ee, fără să pot surprinde vreo regulă: jeleu – jeleuri, compleu – compleuri, defileu – defileuri, bleu – bleu-uri (când e substantiv; adjectivul are formă invariabilă), respectiv: releu – relee, croșeu – croșee, ateneu – atenee, apogeu – apogee etc. Nici măcar sursa împrumutului nu mi s-a părut că le-ar distinge, pentru că și unele și altele tind să fie preluate din limba franceză, prin adaptarea unor cuvinte cu terminații foarte diferite (essai, gelée, complet, défilé, bleu, relais, crochet, athénée, apogée).
Așadar, îmi scapă mie ceva sau le luăm cum sunt și confirmăm a nu-știu-câta oară că regulile limbii române sunt simple, dar au o mulțime de excepții.
Chiar va scapa ceva ! Regulile limbii române nu sunt simple, iar ceea ce dumneavoastra numiti „exceptii” sunt de fapt reguli pe care nu le cunoasteti, nu neaparat din vina dumneavoastra, ci din motivul ca în istorie, (mai ales cea moderna) am cautat (din motive politice) sa aplicam scheme si forme de gândire simplificate, fara valoare semantica foarte complexa (un soi de lozinci) dupa modelele din vest sau est, ce duc inclusiv la saracirea formelor limbajului si deteriorarii structurii acesteia. Multe „arhaisme” din limba româna au trecut în limbajul multor limbi europene, pe care le-am „împrumutat” apoi în limba românã cu modificari fonetice sau de sens, cu titulatura de „neologisme”. Nu trebuie uitat ca majoritatea limbilor europene (cu exceptia celor ungro-finice – si acestea puternic influentate de româna „arhaica”), chiar si cele „moarte”, latina si greca veche, provin din ceea ce se numea „latina vulgara”, vorbita peste tot în Europa medievala.